Descriere
El le-a răspuns: „Împărăţia lui Dumnezeu este ca o sămânţă de muştar.
Aceasta este mai mică decât toate celelalte seminţe, dar atunci când
cade pe pământ fertil, din ea se naşte cel mai mare copac, în care îşi
fac adăpost toate păsările cerului”.
Relaţiile interumane s-au schimbat foarte mult de-a lungul istoriei, dar
din păcate s-au schimbat în rău. Ele au devenit din ce în ce mai
superficiale, pe toate nivelele: la ora actuală, soţia nu mai este
soţie, ci iubită; soţul nu mai este soţ, ci prieten. O prietenie nu este
ceva rău, dar nu poate fi extrem de profundă. Căsnicia reprezintă o
relaţie cu adevărat profundă, un angajament. Cine nu face un astfel de
legământ, rămâne pe un nivel superficial. El nu va putea face niciodată
marele salt. Va continua să plutească la suprafaţă, dar marile adâncimi
îi vor rămâne necunoscute.
Desigur, scufundarea la mare adâncime este periculoasă. Este normal să
fie aşa, căci la suprafaţă omul este foarte eficient. El lucrează ca un
robot, fără să fie conştient. Cu cât pătrunzi însă la o adâncime mai
mare, cu atât mai lucid trebuie să devii, căci moartea este posibilă la
fiecare pas. Teama de profunzime a atras după sine o anumită
superficialitate în toate relaţiile interumane. Acestea au devenit
juvenile.
Să ai un prieten sau o prietenă, un iubit sau o iubită, poate fi ceva
amuzant, dar nu îţi va deschide niciodată poarta către adâncimile
fiinţei. Poţi avea relaţii sexuale cu o prietenă, dar iubirea nu va
putea creşte pe acest sol. Ea are nevoie de rădăcini adânci.
Sexualitatea este posibilă la suprafaţă, dar nu reprezintă altceva decât
o activitate biologică, animalică. Ea poate fi frumoasă, dar numai dacă
face parte integrantă din iubire. În caz contrar, devine cel mai urât
lucru din lume. Spun „cel mai urât” pentru că ea nu presupune o
comuniune, ci doar o atingere reciprocă, urmată de o separare. Corpurile
se întâlnesc, dar nu şi sufletele. Aceasta este drama marii majorităţi a
relaţiilor de cuplu.
Dar cea mai sublimă relaţie interumană este cea dintre maestru şi
discipol; din păcate, acest tip de relaţii a dispărut aproape cu
desăvârşire. Nu îl veţi putea înţelege niciodată pe Iisus dacă nu veţi
realiza dimensiunea relaţiei care există între un maestru şi discipolii
săi. În zilele noastre, acest tip de relaţii a dispărut complet. De bine
de rău, soţia a fost înlocuită de prietenă, soţul de prieten, dar
relaţia maestru-discipol a dispărut cu desăvârşire. Şi acestei relaţii i
s-a găsit un substitut, dar el reprezintă exact opusul celei autentice:
relaţia dintre un psihiatru şi pacientul său.
În mod natural, între psihiatru şi pacient nu poate exista decât o
relaţie nesănătoasă, patologică – întrucât pacientul nu vine la medic în
căutarea adevărului, adică a adevăratei stări de sănătate… Cuvântul
„sănătate” este foarte semnificativ: el înseamnă totalitate, sfinţenie,
vindecare profundă la nivelul sinelui. Un pacient nu aşteaptă aşa ceva
de la medicul său, căci atunci nu ar mai fi un pacient, ci un discipol.
Pacientul vine la doctor doar pentru a scăpa de o boală; atitudinea sa
este complet negativă. El vine doar pentru a fi forţat să redevină
normal, pentru a putea funcţiona din nou în mediul social. Ceva s-a
defectat în el, iar psihiatrul îşi propune să repare mecanismul defect,
pentru ca individul să poată funcţiona din nou în societate. Din păcate,
societatea însăşi este bolnavă.
Ceea ce voi numiţi om „normal” nu este altceva decât o patologie normală
sau o nebunie normală. Omul „normal” este şi el nebun, dar nebunia sa
este controlată, se desfăşoară între anumite limite acceptate din punct
de vedere cultural. Dacă omul depăşeşte aceste limite, el este etichetat
drept nebun. Cea care îl etichetează este societatea, care nu este cu
nimic mai sănătoasă decât el. Aşa au apărut psihiatrii, pentru a-i ajuta
pe aceşti oameni să revină în societate, să se reintegreze în marea
masă.
Un psihiatru nu va putea fi niciodată un maestru, căci nu este nici el
sănătos. La fel, un pacient nu va putea fi niciodată un discipol, căci
nu vine să înveţe ceva. El se simte tulburat şi doreşte să scape de
această stare. Nu aspiră către adevărata stare de sănătate, ci doar
către o reparaţie. Psihiatrii occidentali pretind că sunt maeştri, dar
nu sunt. Mai devreme sau mai târziu, la fel vor pretinde şi psihiatrii
din Orient. Ei nu vor putea fi însă niciodată maeştri, căci sunt ei
înşişi bolnavi. Tot ce pot face este să îi ajute pe ceilalţi să se
adapteze, ceea ce nu este un lucru rău. Uneori, un om bolnav îşi poate
ajuta un coleg de suferinţă – până la un punct. El nu-l va putea ghida
însă niciodată către starea de totalitate. Un nebun nu va putea ajuta
niciodată un alt nebun să scape de nebunie.