Nichita. Poetul ca si soldatul

 „Mereu a fost obsedat de soldati. Mereu i s‑a parut ca si poezia e o boala grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul isi paraseste viata si pleaca pe front. Meseria lui e moartea. El isi pune trupul in fata glontului ca sa ii apere pe ceilalti. Dar si poetul isi pune trupul in fata mortii. Ca sa ce? Tot ca sa‑i apere pe ceilalti. Ca sa‑i apere de ei insisi, poate. Nici poet nu poti fi oricum. Poezia trebuie traita pana la capat. Si asumata, cu toata otrava ei. E pe viata si pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glont. Meseria poetului este moartea de sine insusi. Poetul ca si soldatul nu are viata personala. Nu e nici o metafora. E cat se poate de concret. Nu ne pasa de viata lor personala. Unul trebuie sa moara pentru ceilalti, civilii. Celalalt trebuie sa scrie pentru ceilalti, nepoetii. Si scrisul e tot o forma de moarte. Lasi din tine tot mai mult, pana nu mai ramane mare lucru. Toti viseaza la gloria poetului. Dar cine ar accepta sa duca viata poetului? Cine ar vrea sa traiasca asa cum a trait el? Poezia inseamna autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toti ar vrea sa aiba cartile lui Dostoievski, dar cine ar accepta sa fie condamnat la moarte? Toti ar vrea sa poata scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine si‑ar dori viata lui? Toti ar vrea sa aiba 11 elegii, dar cine si‑ar da drumul in gol cum a facut‑o el? Boala profesionala a soldatului este moartea de glont. Varsarea sangelui. Boala profesionala a poetului este moartea de sine insusi. El se lasa ucis de viata pe care trebuie sa o duca, pentru a‑si putea scrie poezia. Sangele lui care improasca peretele e ca sangele soldatului care se scurge in transee. Asta e moralitatea lui.”