In gura foametei

Cartea conține mărturiile cutremurătoare ale supraviețuitorilor foametei din 1946-1947. E vorba de oamenii unui singur sat, Antonești, ale căror povești, desprinse parcă dintr-un scenariu horror, au fost adunate de cunoscutul profesor Alexei Vakulovski. Volumul nu e atât despre foamete, cât despre dezumanizare, despre cum o situație-limită îl strivește pe om și îl reduce la instinctul de supraviețuire. Faptul că toți povestitorii sunt din același sat conferă mai multă coerență și autenticitate peisajului dezolant descris, ne permite să vedem mai bine ce anume s-a întâmplat, multe personaje migrând dintr-o mărturie în alta. Aflăm lucruri care nu mai pot fi puse la îndoială. De pildă, acela că multe familii au fost salvate doar de vacile care erau ținute în case pentru a nu fi furate de oameni flămânzi sau de bandiți. Sau acela că solii puterii sovietice le luau oamenilor tot grâul, lăsându-i să mănânce papură, scoici, ciori sau câini. Aflăm detalii de-a drepturi șocante, pe care un om de azi cu greu și le poate imagina, bunăoară, faptul că paznicul cimitirului își hrănea porcii cu carne de oameni morți. Dincolo de oroare și disperare, există în Antoneștii anului 1946 și un dram de speranță. În ciuda foametei și tifosului, mai există și în acest univers apocaliptic oaze ale omeniei, indivizi care își împart ultima bucată de pâine cu cei mai oropsiți. Recenzie de Iulian Ciocan