Autoanaliza

 Este posibilă o autoanaliză? Dacă da, când, în ce măsură şi cu ce limite? Putem utiliza tehnicile psihanalitice pe cont propriu, pentru a ne rezolva problemele? Este introspecţia constructivă sau mai degrabă inutilă? Acestea sunt întrebările pe care le abordează, în cartea sa, Karen Horney, alături de prezentarea a numeroase studii de caz. Argumente sunt destule, atât pro, cât şi contra: noi ne cunoaştem cel mai bine pe noi înşine, introspecţia este constructivă în momentul în care o utilizăm în slujba dorinţei de a deveni o fiinţă mai bună, mai înzestrată şi mai puternică, iar insighturile obţinute prin autoanaliză sunt mai bine primite; pe de altă parte, factorii emoţionali şi rezistenţele constituie o dificultate importantă în acest demers. Astfel, autoanaliza este, în viziunea autoarei, o încercare de a fi pacient şi analist în acelaşi timp, metoda de bază rămânând aceeaşi ca la orice psihanaliză: asocierile libere. Dincolo de tehnici şi metode, mesajul este simplu şi percutant: pentru că viaţa ta este cel mai bun psihoterapeut, crede în tine însuţi!

Karen Horney (1885—1952) s-a născut la Hamburg, în Germania și a studiat medicina la Universitatea din Berlin. Medic psihiatru și psihanalist a predat la Institutul Psihanalitic din Berlin și la Institutului Psihanalitic din Chicago si Institutului Psihanalitic din New York. Împreună cu Alfred Adler a fondat curentul neo-freudian. Printre lucrarile sale se numără Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Noi direcții in psihanaliză, Psihologia femeii.

Fiecare autoanaliză reuşită sporeşte încrederea în sine, dar există şi un alt câştig, datorat faptului că ai cucerit în întregime un teritoriu prin iniţiativă proprie, perseverenţă şi curaj. Acest efect se manifestă în analiză, ca şi în alte aspecte ale vieţii. Să găseşti de unul singur o cărare pe munte îţi dă un sentiment mai deplin de putere, decât să mergi pe poteca indicată, deşi efortul şi rezultatul sunt aceleaşi. O astfel de realizare nu-ţi insuflă numai o mândrie justificată, ci şi un sentiment de încredere în propria capacitate de a te confrunta cu situaţii grele şi de a nu te simţi pierdut în lipsa îndrumării.

Autoanaliza este o încercare de a fi pacient şi psihanalist în acelaşi timp. Să nu uităm că acest proces este nu numai suma dintre travaliul analistului şi cel al pacientului, dar şi o relaţie umană. Faptul că sunt implicate două persoane are o influenţă considerabilă asupra contribuţiei fiecăreia. Pacientul are trei sarcini principale. Prima este să se exprime cât mai complet şi sincer cu putinţă. A doua este să devină conştient de forţele pulsionale inconştiente şi influenţa lor asupra vieţii sale. Iar a treia e să-şi dezvolte capacitatea de a schimba acele atitudini care îi perturbă relaţiile cu sine însuşi şi cu lumea din jurul lui. [...] Dacă pacientul are capacitatea de a lucra singur pentru a găsi soluţia la o problemă, poate fi oare folosită această capacitate de o manieră deliberată?