Description
Una din cele mai cunoscute relaţii paideice din istoria psihologiei şi psihoterapiei este cea dintre Freud şi Jung. La început discipol preferat, ridicat de Freud la rangul de «prinţ moştenitor», Jung devine, începând cu 1912, fiu rătăcitor şi elaborează propria teorie despre inconştient şi terapia psihanalitică. Inconştientul colectiv ia locul inconştientului personal în centrul concepţiei lui Jung despre psihic. Nu doar ceea ce a fost îndepărtat din conştiinţă în prima copilărie dă conţinut inconştientului, aşa cum credea Freud, ci şi precipitatele experienţelor fundamentale ale speciei care n-au fost niciodată în conştiinţa individuală. Articolele din această carte, scrise de Jung în diferite momente ale vieţii, documentează evoluţia atitudinii psihanalistului elveţian faţă de psihanaliza freudiană de la acceptare fără rezerve la critică din perspectiva propriei concepţii.
„De milenii, iniţiaţii propovăduiesc naşterea din spirit şi, în mod ciudat, omul uită tot mereu să înţeleagă procrearea divină. Asta nu dovedeşte o tărie deosebită a spiritului, iar consecinţele înţelegerii greşite se manifestă ca degenerare nevrotică, înveninare, îngustime şi pustiire. Uşor este de izgonit spiritul, dar din supă lipseşte sarea, «sarea pământului ». Însă spiritul dovedeşte tot mereu tărie prin faptul că învăţătura esenţială a vechilor iniţieri este purtată mai departe din generaţie în generaţie. Tot mereu există şi oameni care au înţeles ce înseamnă că Dumnezeu este tatăl lor. Echilibrul dintre carne şi spirit rămâne rezervat acestei sfere."
C.G. JUNG