Neglijarea emotionala si adultul in psihoterapie

 Câți terapeuți nu au fost puși în dificultate de lentoarea cu care se schimbă unii clienți care se prezintă la terapie din cauza anxietății și stresului, care lasă impresia că se luptă cu viața și că totul li se pare extrem de greu, care sunt politicoși, timizi și par să nu fie prea mult în contact cu trăirile lor? Adulții care au fost neglijați emoțional în copilărie prezintă încă urme ale experienței de a fi fost ignorați de persoanele de îngrijire. Bazându-se pe bogata sa experiență clinică și pe teorii din psihologie și neurobiologie, autoarea adresează dificultățile întâmpinate în psihoterapia adulților care au fost copii neglijați emoțional, oferind atât o descriere a experienței subiective a acestor clienți, cât și modele de intervenție terapeutică eficientă, exemplificate prin ample ilustrări clinice.

Kathrin A. Stauffer este psihoterapeut specializat în psihoterapie corporală și EMDR. Lucrează în practică privată în Cambridge și Londra.



Copiii neglijați e posibil să trăiască într-o lume înghețată, în care orice mișcare pe care o fac le poate amenința siguranța fragilă și în care este mai bine să se facă mici, să stea nemișcați și să încerce să țină viața la un nivel constant. Mișcarea, exuberanța, a vrea mai mult și a fi mare, spontan sau impulsiv sunt, toate, extrem de periculoase pentru copiii neglijați, oricât de mult ar vrea să facă sau să fie aceste lucruri – și invidiază oamenii care le au. E ușor de observat că această atitudine pe care o adoptă în mod intuitiv nu-i ajută cu nimic să-și îmbunătățească viața pe termen lung, ci ajunge să le secătuiască și viața, așa cum le e secătuită mintea. - Kathrin A. Stauffer

E dificil de lucrat cu Mortimer – de obicei e anxios când intră în cabinet și-i e greu să înceapă. Dacă aștept să vorbească el, anxietatea îi crește rapid. Îmi simte tăcerea ca pe o pedeapsă și ca pe o presiune să aibă rezultate. Se simte rușinat de multe, dacă nu de majoritatea încercărilor mele de a-i reflecta trăirile. Îi este greu să vorbească despre ceea ce simte, fie pentru că nu simte nimic, fie pentru că nu-și poate găsi cuvintele să se exprime. Nu-i place să vorbească despre copilăria lui deoarece pare nerecunoscător față de părinți. Știe câteva lucruri care i s-au întâmplat și care nu sunt în regulă, însă nu vede ce rost are să vorbească despre ele întruna. Ședințele cu Mortimer sunt ca și cum am fi înconjurați de uși închise și ca și cum s-ar trânti și mai multe uși ori de câte ori încerc să găsesc una deschisă. Mă gândesc că așa este să te afli în mintea sa – o permanentă bâjbâire în căutarea unei evadări, fără s-o găsească niciodată. Mie asta mi se pare o îngrozitoare tortură. - Kathrin A. Stauffer