Oписание
Arthur Suciu reia mult dezbătuta problemă a autonomiei, scoțând-o din cadrele teoriei esteticului și definind-o ca raportare distanțată la discursul dominant al unei societăți. Această raportare nu este în primul rând estetică, ci politică și existențială și presupune construcția unei strategii discursive. Momentul strategic este, pentru un autor, cel mai important. El orientează discursul din punct de vedere ideologic, stabilește gradul de distanțare față de discursul dominant (heteronom), temele abordate, accentul temporal etc. Discursul autonom produce o ruptură în masa discursivă, diferențiindu-se de toate formele discursului heteronom, fie ele publicitate, relații publice, cinema sau forme discursive literare. Cartea propune o teorie a autonomiei și, de asemenea, oferă patru interpretări ale unor strategii discursive, anume: opera lui Cioran, opera lui Gabriel Liiceanu, romanul Insuportabila ușurătate a ființei, de Milan Kundera, și romanul Particulele elementare, de Michel Houellebecq. Miza filosofică este resemnificarea problematicii libertății, în contextul în care strategiile discursive, inclusiv cele științifice, iau adesea o direcție heteronomă.
«Lucrarea de faţă demonstrează că autonomia semnifică mai mult decât o luare de poziţie faţă de o putere. Autonomia are în primul rînd o dimensiune existenţială – o serie de alegeri care marchează traiectoria privată şi publică a unui autor, alegeri care se vor „obiectiva” în limbaje şi forme de expresie alternative. Nu suntem în paradigma „viaţa autorului determină opera”, dimpotrivă. Ideea asupra căreia Arthur Suciu revine constant este aceea că autonomia se „naturalizează” ca practică discursivă în sfera privată, în contextul unor experienţe şi opţiuni. Autonomia este deopotrivă un mod de a fi şi de a exprima (distanţarea faţă de norme şi registre dominante)». (Camelia Beciu)
«Arthur Suciu se folosește de temporalitate pentru a distinge două tipuri de discurs: discursul heteronom și discursul autonom și pentru a identifica căile pe care discursul autonom le găsește pentru a evada dintr-un cadru istoric deja creat de „putere”. Deși teoretică și erudită, miza cărții de față este profund existențială și aparține unei îndelungi tradiții spirituale a evaziunii, unde însă lumea nu mai este definită prin materie sau corporalitate, prin vid ori prin atomi, prin lucruri sau fenomene, căci nici un referențial propriu-zis nu corespunde limbajului, ci este o lume „istorică”, compusă din semne și simboluri culturale care-l înfășoară pe fiecare individ precum o pânză în jurul unei muște prinse în ea. „Lumea” din care dorește să se desprindă creatorul unui discurs autonom este, la fel precum pânza unui păianjen cosmic, aproape imposibil de rupt: cu cât te zbați mai tare, cu atât te încurci mai rău în ea, cu atât mai mult cu cât singurele arme pe care le ai la dispoziție sunt tot cele lingvistice și culturale, situație la fel de absurdă ca cea a unei muște căreia i se oferă șansa să se elibereze de pânza de păianjen folosindu-se de chiar pânza de păianjen.» (Horia Pătrașcu)