Ciuleandra

Romanul Ciuleandra se prezintă înşelător, la o privire şi o lectură fugare, ca povestea unei crime senzaţionale. Puiu Fa­ran­­ga îşi ucide nevasta, frumoasa Mădălina, devenită Made­leine prin emancipare. Tatăl, Policarp Faranga, om bogat şi in­­flu­ent, plănuieşte să-şi interneze fiul într-un ospiciu, să între­ţină aparenţele unei nebunii ca explicaţie acoperitoare şi să-l salveze astfel de la un proces ruşinos şi o condamnare severă, care i-ar ruina poziţia socială. Tatăl Policarp Faranga voia să acrediteze ideea unei clipe de nebunie, a unui moment trecător de întunecare a minţii, când fiul său, recuperabil şi reintegrabil social, a comis crima. De aceea, tatăl insistă complice ca fiul să simuleze nebunia, pentru a i se diminua responsabilitatea. întorsătura dramatică sur­vine în capitolul XXII, când Puiu Faranga refuză sub­ter­fu­giul nebuniei episodice şi al simulării ei, pentru a-şi asuma ne­bunia integrală sau structurală. El se confesează doctorului psi­hiatru Ursu, care îl supraveghează şi tratează: „Din toate astea trebuie să reţii, doctore – reluă Puiu cu un nou avânt – că motivul crimei e o dispoziţie crimi­na­lă foarte puternică, înţelegi? Eu, când m-au adus aici, în pri­mele momente de tulburare, nu-mi dădeam seama cum am putut săvârşi o crimă atât de odioasă. Ei bine, azi, după trei săptămâni de meditaţii necontenite, sunt lămurit. Ade­vărul adevărat e că sunt nebun! M-am constatat eu în­sumi, doctore! Nu o clipă de nebunie, cum credea sau voia să facă să se creadă bietul tata, ci o nebunie definitivă şi iremediabilă! Din nenorocire asta e realitatea, doctore!“ (Opere 7, p. 107) Din raţionalitatea neverosimilă a asumării nebuniei derivă principala carenţă a cărţii, dar se poate că tocmai în aceasta constau riscul şi paradoxul pe care şi-l asumă autorul. La fel procedase şi Leonid Andreev într-o nuvelă a sa, intitulată Gân­direa, şi dezvoltată apoi într-o piesă de teatru. Rebreanu mer­ge însă pe o altă cale decât Leonid Andreev. Puiu Faranga are conştiinţa vinovăţiei, care declanşează un chinuitor proces moral, în urma unei stăruitoare explorări in­te­rioare. Puiu Faranga se eliberează de constrângerea tatălui de a adopta o soluţie salvatoare juridic, dar dezastruoasă din punct de vedere moral: „– Bine, tată, dumneata vorbeşti de parcă acuma ar avea vreo importanţă micile trucuri avocăţeşti! Parcă de- aici încolo m-ar mai putea interesa lumea din afară! Ca să mă împac cu lumea aceea, ar trebui să înşel, să mă prefac că sunt nebun...Ei, asta nu se poate, tată, cu nici un preţ! Nu vreau să înşel, să-mi încarc conştiinţa şi cu o înşe­lă­ciune spre a scăpa de urmările unei crime! Nu pot! ªi chiar dacă aş fi atât de ticălos să vreau, n-aş şti cum să si­mu­­lez, iată! Prin urmare stau aici, cum aş sta oriunde, şi aş­tept liniştit să vie ceea ce trebuie să vie!“ (Opere 7, p. 99) Senzaţională e în roman nu doar crima propriu-zisă, sen­za­ţio­nal e şi acest proces de conştiinţă al unui nebun care se su­pu­ne unei judecăţi morale, în detrimentul salvării propriei vieţi. Aceasta este dimensiunea psihologică cea mai ne­aş­tep­ta­tă a acestei cărţi, profund deosebită de naraţiunea sau drama prezentate de Leonid Andreev, care mizau pe inteligenţa si­mu­lării nebuniei, ca act raţional. Rebreanu mută accentul în plan moral şi realizează un roman bazat pe o speculaţie psi­hiatrică, având, bineînţeles, rezonanţe psihanalitice. Puiu Faranga are conştiinţa unei vulnerabilităţi ereditare, in­duse şi întreţinute de tatăl său: sângele aristocratic devi­ta­li­zat. îşi conştientizează precaritatea condiţiei individuale, care se confundă, în atenţia romancierului, cu precaritatea condi­ţiei umane, anunţată simbolic în moto-ul cărţii: „... şi nu ştii că eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol“ (Apocalipsis, III – 17)....

Имя	Контакты	Наличие