Ce ne spunem cand nu ne vorbim

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim.
Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit."

Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în Bucureşti. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" – Bucureşti secţia teatrologie în 2000 şi secţia regie teatru în 2005. În 2000 a înfiinţat Compania de Teatru D’AYA împreună cu scriitorul francez Pascal Bruckner, care a devenit ulterior şi Preşedintele Onorific al companiei. D’AYA este un teatru profesionist, independent care colaborează atât cu actori tineri, cât şi cu nume mari ale scenei româneşti.
În 2006 iniţiază proiectul Teatrul Undercloud din Lăptăria lui Enache – Terasa „La Motoare".
În 2009 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A scris: Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani (1994 ); Dogmatica fericirii (1995); Disperarea de a fi (1996); De ce nu suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui condamnat (1998/2000); În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine (2002).
A regizat numeroase spectacole, printre care: Copilul divin după Pascal Bruckner, Scaunele după Eugene Ionesco, Dragostea durează 3 ani după Frederic Beigbeder, Hell după Lolita Pille, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? după Horace Mccoy, Călătoria sau Pescăruşul Jonathan Livingstone după Richard Bach, Maitreyi după Mircea Eliade, Oscar şi Tanti Roz după Eric Emmanuel Schmitt.
Dintre premiile obţinute amintim: 1995 – bursă de studii în literatura sanscrită, New Delhi – Sanskriti Kendra. 2000 – Spectacolul „Călător în noapte" premiat la Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo. 2002 – „Premiul debut în proză" acordat de Ministerul Culturii şi Cultelor. 2004 – „Premiul pentru cel mai bun spectacol" pentru „Scaunele" acordat de Alliance Française, urmat de turneu în India în 8 oraşe. 2006 – „Premiul de Excelenţă" în Gala Antidrog acordat de Guvernul României pentru spectacolul „Hell".