Camasa lui

Camasa lui Se întâmpla în toamnă... pe când soarele căzuse pe asfalturi - tot soarele. Era dimineaţă... şi m-am trezit în cămaşa lui. Cred că m-a îmbrăcat seara în ea când m-am cuibărit în braţele lui şi i-am spus că mi-e frig. M-am luptat să înfrâng lenea dulce, să mă ridic din pat, iar după... m-am făcut comodă la geam, purtând cămaşa lui... Cămaşă albă, şifonată, largă, pe care se încâlcea parfumul lui şi parfumul meu (pe care tot insistă întotdeauna să îl port) într-un deliciu olfactiv — cămaşa noastră. Pe sub cămaşa lui înfloresc şi se îmbujorează vârfurile sânilor pe care i-a sărutat şi pe care a adormit de mii de ori, sânii pe care îşi culca obosit capul şi buzele sale năşteau viitorul nostru atât de detaliat descris, atât de viu, atât de real. Pe vârfurile alea rozovii s-au odihnit toate: şi prăbuşirile şi visurile sale. Pe sub cămaşa lui sunt şi visurile mele, visurile pe care le protejează el de viaţă, de ghinion şi de supărările mele când mai că le-aş da cu piciorul -şi atunci vine el, îmi îmbrăţişează gleznele, mi le sărută şi îmi şopteşte „Mai rabdă..." ... Mă cuprind jucăuşă, îi strâng şi mai mult cămaşa de pielea mea şi îi aud vocea în cap: „Mai rabdă...". Pe sub cămaşa lui nu doare, pe sub cămaşa lui găsesc răspunsuri, pe sub cămaşa lui subţire e atât de cald, că te tot gândeşti că n-a mai rămas nici o frunză pe copaci afară... Pe sub cămaşa lui pielea mea îi strigă numele, şi tot ce e mai bun în mine creşte doar pe sub cămaşa lui: speranţa, grija, iubirea, dăruirea de sine, fiindcă doar sub ea sufletul meu se simte în siguranţă. ... şi nu cred că există o femeie mai frumoasă decât cea care dimineaţa se alintă, se dezmiardă, înfloreşte, prinde viaţă în cămaşa bărbatului său. Metafora ... şi atunci obişnuiesc să creez dimensiuni. Aud cum degetele tale lovesc strunele subţiri ale unei chitare, îţi văd chipul aplecat deasupra obiectului care îţi strigă iubirea şi îmi imaginez că e sufletul meu acolo în braţele tale - şi tu îl faci să cânte. Şi nu mi-aş putea imagina, iubite, să fie altcineva în loc! Nu roşcată, nu brunetă, ci eu - nu blondă, ci aurie... chitară aurie, aurie ca şuviţele de păr în care obişnuiai să ascunzi săruturi şi toporaşi în primăvară, inspirând parfumul dulciu al lor adânc în tine. E locul meu acolo. Te privesc cum zâmbeşti fiecărui sunet tot mai clar şi mai îndrăzneţ... şi îmi amintesc că e acelaşi zâmbet! Acelaşi ca şi atunci când obişnuiam să îţi mărturisesc „te iubesc" - de fiecare dată tot mai îndrăzneţ până la afirmaţia certă ca o definire a proprie-mi existenţe, a propriului rost: Te iubesc - aici mă nasc, aici încep şi până aici mă opresc, nimic mai mult şi nimic mai puţin. Zâmbeşte-mi întotdeauna aşa, iubite - Revelator. Urmăresc praful care îl scuturi de pe strune cu vârfurile degetelor, de parcă existenţa ta m-ar purifica pe mine; ea dizolvă în aer trecutul, tot ce ştiam vreodată, şi te face pe tine unicul spaţiu temporal, unicul adevăr, reducând totul la degetele alea ale tale... care lovesc strunele şi mă fac să-ţi confesez „te iubesc". Culcă-te seara în pătuţ, iubite, şi aşează chitara lângă tine... încâlceşte-ţi degetele în strunele ei, iar dimineaţa, trezindu-te, o să mă găseşti pe mine, cu sânu-mi stâng înflorit în palma ta - cică degetele au prins rădăcini în inima mea... şi o să te trezesc şoptindu-ţi într-o notă clară „te iubesc".

Имя	Контакты	Наличие