Canonul si tarotul

În România, definiţia presei drept «câine de pazã al democraţiei» este contracaratã de binecunoscutul adagiu «Câinii latrã, caravana trece».

Existã un remediu la acest impas? Da. Paznicul nu tace pânã când nu opreşte caravana.
Este şi felul în care înţelege Carmen Muşat puterea şi rolul presei. Ea a înregistrat chiar în relativ scurta ei carierã publicisticã unele asemenea opriri de caravanã. Cu aerul sãu politicos, de o civilitate absolutã, oroare de pamflet şi bãşcãlie, dar de o fermitate pe care mulţi publicişti experimentaţi n-o mai au, a pus degetul pe câteva rãni: un rãsunãtor plagiat neasumat şi nepedepsit, grupurile de prestigiu şi certurile lor, expoziţiile goale de la noi şi cozile de mii de persoane în faţa muzeelor, în Occident, lipsa ori precaritatea instrumentelor de lucru în cultura noastrã.

Fãrã îndoialã, peste ani, aceastã publicisticã albã, lipsitã de zorzoane, calmã, va edifica istoricii culturii asupra problemelor reale ale epocii noastre, dincolo de vacarmul redundant de voci. Fiindcã cernând polemicile rãmâi, lucru foarte rar, cu toate ideile importante care s-au vehiculat în culturã în ultimii cinci ani.

Doina Jela

Cartea de faţã este alcãtuitã în principal din editorialele lui Carmen Muşat din Observator cultural, dar şi din contribuţiile ei la dezbateri pe probleme ale învãţãmântului şi culturii.

Strânse în volum şi scoase din contextul în care au apãrut — paginile revistei acuzate deseori de conformism, stângism şi corectitudine politicã —, editorialele lui Carmen Muşat sunt net avantajate. Descoperim în ele o voce câtuşi de puţin cuminte, conformistã, corectã politic, ci doar una lipsitã de narcisism şi de gust al punerii în spectacol, vocea bunului-simţ, a bunei creşteri, a respectului de sine şi de interlocutor, în fine, lucru atât de rar în România tuturor iritãrilor, umorilor şi chiar grosolãniei, o voce remarcabilã prin normalitate. Aceasta fiindcã asemenea revistei în care au apãrut de-a lungul a cinci ani, preponderent informative, ele ne aduc la cunoştinţã fapte de culturã curente: expoziţii, happeninguri, colocvii, dezbateri, lansãri de carte, gale de film şi de teatru, uneori în neaşteptate locuri uitate de lume. Cum ar fi, într-un sãtuc pierdut din Semenic, unul dintre cele mai bune festivaluri de jazz din Europa.

Consecinţele acestei alegeri, cãci despre o alegere e vorba, sunt surprinzãtoare: calmã şi pozitivã, chiar şi atunci când polemizeazã, Carmen Muşat ne ajutã sã descoperim o Românie aproape necunoscutã — vie, dinamicã, încrezãtoare în sine, o ţarã normalã.
Recitind articolele „de circumstanţã“ pe care le-am publicat de-a lungul a cinci ani (2000–2005) în presa culturalã, am descoperit cã, dincolo de suprafaţa evenimentelor comentate, punctuale şi efemere, se întrevãd constantele prin care se poate defini, retrospectiv, spiritul epocii. Indiferent cã e vorba de spaţiul cultural, de cel politic, educaţional sau mediatic, evenimentele la care se face referire în articolele incluse în acest volum alcãtuiesc un puzzle care îmi pare a fi, în mod esenţial, o memorie, parţialã şi subiectivã fãrã îndoialã, dar nu mai puţin memorie: a rupturilor din societatea româneascã post-decembristã, a soluţiilor de continuitate, a ezitãrilor şi a dificultãţilor de adaptare la ritmurile democraţiei. Altfel spus, un breviar al anilor din urmã, oglindã imperfectã, ca toate oglinzile de altfel, a lumii în care trãim.

C.M.